Mă uit la fața lui, pare fâstâcit. Clipește, își frecă de zor mâinile, vrea să spună ceva și nu poate. Se uită în ochii mei cu o blândețe divină, așteaptă ca eu să spun ceva. Îmi închipui că emoția a pus stăpânire pe el. Mă gândesc că poate mă aflu în locul nepotrivit, într-un moment potrivnic. Prefer să tac. Liniștea e mai goală ca oricând iar tăcerea e plină de dubii.
No comments:
Post a Comment